O Odă la Memorie și o Condamnare a Răului Totalitar
Chiar dacă titlul sugerează altceva, „Marea carte a uitării” devine un omagiu dedicat memoriei și neuitării. Narativul său denunță constant răul zidit de sistemul comunist, abordând teroarea istorică și violența malefică, sacrificială într-un plan și asasină în altul. Această dinamică dialectică, chiar și trialectică, provoacă cititorului trăiri involuntare, adesea neașteptate, anticipându-se chiar la nivel subconștient. Gândit în cadrul unui spațiu-timp sofisticat, romanul lui Chifu se prezintă ca o laudă adusă memoriei ființei umane și aspirațiilor ei, care, de multe ori, sunt iluzorii și tragice.
Originalitatea operei se aliniază viziunii sale stratificate, ingeniozității intrigii și atmosferei evocatoare. Aceasta nu reconstituie întocmai faptele istorice, ci le transformă într-o serie de povestiri care dezvăluie voința autobiografică de a critica un sistem politic, având în vedere suferințele cauzate de acesta. Autoficționalismul lui Chifu poate fi analog chiar cu o parabolă, dar deseori devine alegoric – o reinterpretare a istoriei sub forme diverse, incluzând paradigmă ezoterică, exoterică și eretică.
Arhitectura Narativă: Trei Epoci și Destine Fracturate
Structura narativă a romanului se bazează pe trei perioade istorice distincte, desfășurându-se între 1964 și 2004: epoca dejistă, cea ceaușistă și perioada postdecembristă. Această construcție oferă caracterul de docu-ficțiune, atât memorialistică, cât și politică, concepută ca o distopie sau antiutopie, dar adoptând o abordare de frescă istorică, morală și psihologică.
Înfruntarea Între Compromis și Rezistență
De asemenea, „Marea carte a uitării” funcționează și ca un roman care analizează condiția umană, având un stil cinematografic neorealist. Lucrarea, cu o structură polifonică, combină o analiză profundă cu ficțiunea socială, fiind un comentariu robust împotriva realității dure. În acest cadru, unele personaje își organizează aventurile morale și relațiile, eliberându-se de convențiile sociale, manifestând o pasiune erotică pură, regalată de cuplul Bazil Costea și Olimpia Stoianovici.
Naturalismul prozei lui Chifu emană o sete de viață. Acțiunea este trăită direct de eroi și antieroi, iar evocarea brutală a realității, fără compromisuri stilistice, uneori hidoasă și egoistă, se evidențiază în cazul delatorului Bebe Stoianovici, un turnător la Securitate, care dezvoltă principii morale stricte, dar folosite în scopuri meschine.
Sub Pretextul Ficțiunii: Reflectarea Adevărului Individual
Literatura lui Gabriel Chifu, în această „Mare carte a uitării”, depășește convențiile ficționale. Aceasta se transformă într-un „reportaj universal” despre societățile totalitare și autocratice. De asemenea, se configurează ca o formă de rezistență împotriva dictaturilor prin puterea denunțului politic, stilizat în genul lui Isidore Ducasse Lautréamont, apropiindu-se de Kafka și Camus.
Conform lui Eugen Negrici, Chifu își orientația spre cazuri și comportamente imprevizibile, evidențiind atât marile, cât și micile istorii. Acesta scoate la lumină mecanismele infame ale puterii absolute, expunând tarele morale și sociale dintr-un climat demoralizant. Autorul examinează problematica omului aflat sub regimul comunist, unde existența poetică este fie insulară, fie copleșită de cenușa cadavrelor din lagărele de exterminare staliniste. În „Marea carte a uitării”, se observă o reconsiderare a evenimentelor istorice prin intermediul ficțiunii, subliniind tragediile și realitatea acestora, în special evadarea lui Bebe Stoianovici și Mateiaș Costea, cu ultimul fiind omorât de grăniceri în contextul anilor 1977-1982.
Un Paradox Stilistic și Etic
Un aspect important al romanului chifuian este subiectivizarea atitudinii față de personaje, oferindu-le un umanism emoționant și adaptându-le evoluția în cotidianul benign. Epica trece dincolo de normele etice, explorând autonomia estetică, fiind învăluită într-un umanism vast. Se poate observa astfel, asemănător teoreticianului Georg Lukacs, aspirația profundă a sufletului spre esențial: dorința de umanism liberal și aspirarea la libertate, chiar și cu riscul de a deveni un erou autosacrificial. Tragedia destructurează ierarhiile sociale, revelând sensul major al existenței, similar cu lucrările lui Malraux sau Camus.
„Marea carte a uitării”: O Capodoperă Literară
În concluzie, romanul lui Chifu se conturează ca o aventură, valorificând interioritatea filosofică și morală, devenind un punct luminos în care personajele reînvie cel mai profund aspect al sinelui în raport cu realitatea. Eroii lui Gabriel Chifu, în existența lor socială și biologică, prezintă o intensă căutare a scopului propriei evoluții. Temporalitatea devine astfel o replică la minciuna oficială perpetuată de partid, stat și instituții.
Se observă o aderență evidentă, cu un caracter patriotic, la complexitatea vieții, recunoscând tablouri realiste ale mediului social și evocând profund adevărul istoric. Se explorează traumele celor scăpați din dominația comunistă și ajunși în California sau Canada, printre care și Bebe, fratele Dajanei Stoianovici, stabilit în Long Beach, unde o întâmplare neașteptată i-a schimbat radical parcursul vieții, dându-i astfel o oportunitate de a revendica gloria.
În final, „Marea carte a uitării” se dovedește a fi un roman-capodoperă al literaturii române contemporane, aliniindu-se cu alte lucrări clasice, precum „Theodoros” de Mircea Cărtărescu, „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, „Galeria cu viță sălbatică” de Constantin Țoiu, „Vreme în schimbare” de Eugen Uricaru și multe altele.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie, critic literar.
