România a investit deja peste 10 miliarde de euro în apă și canalizare, dar rămâne mult în urmă față de nevoi, iar probleme precum cele recente din Prahova și Dâmbovița arată vulnerabilități de fond în sistem, avertizează Ilie Vlaicu, președintele Asociației Române a Apei (ARA), într-un interviu acordat Profit.ro. Acesta spune că, fără investiții suplimentare și o strategie națională coerentă, episoade similare vor apărea tot mai des.

Pentru cititorii „azi în Jiu”, discuția este importantă: aceleași reguli de finanțare, birocrație și infrastructură afectează și proiectele de apă și canalizare din Gorj și Târgu Jiu, de la ritmul lucrărilor, până la calitatea serviciilor și nivelul pierderilor din rețea.

Investiții mari, dar departe de final: România a parcurs doar „un sfert din drum”

Ilie Vlaicu arată că, în ultimii ani, în infrastructura de apă și canalizare s-au alocat peste 10 miliarde de euro, în principal din fonduri europene. Banii au permis extinderea rețelelor, modernizarea stațiilor de tratare și epurare și o conformare mai bună la cerințele Uniunii Europene.

Cu toate acestea, România pornește de la un decalaj istoric major, în special în zonele rurale și periurbane. Estimările pentru perioada următoare, ținând cont și de noile directive europene, indică un necesar de aproximativ 25–30 de miliarde de euro. Concluzia lui Vlaicu este că, în termeni reali, a fost parcurs doar aproximativ un sfert din drumul necesar.

Infrastructura de apă este, în mare parte, „invizibilă” – conducte subterane, stații tehnice, sisteme complexe – iar investițiile sunt pe termen lung. Beneficiile nu se văd spectaculos de la o zi la alta, dar sunt esențiale pentru sănătate publică, mediu și dezvoltare economică. De aici și senzația multor oameni că lucrurile merg mai greu decât ar trebui, chiar dacă progrese există.

Banii există, birocrația blochează: avize care pot întârzia până la 18 luni

Președintele ARA afirmă că finanțarea europeană a fost și este disponibilă, însă ritmul proiectelor a fost serios afectat de birocrație și de durata procedurilor de avizare.

Proiectele de apă și canalizare au nevoie de avize de la instituții cheie precum Ministerul Mediului, Ministerul Culturii sau CFR, fiecare cu propriile verificări și analize. În practică, obținerea unui singur aviz poate dura până la un an și jumătate, iar într-un proiect complex sunt necesare zeci de astfel de documente. Dacă unul întârzie, întregul lanț se blochează.

O altă problemă: când avizele se emit cu întârziere, ele pot expira înainte de finalizarea restului documentațiilor, iar procedura trebuie reluată de la zero. Astfel se pierd luni sau chiar ani, iar lucrările pe teren se amână repetat. Vlaicu consideră că nu lipsa banilor, ci birocrația, lipsa de predictibilitate și reluarea continuă a procedurilor au frânat cel mai mult implementarea.

De ce este vitală absorbția fondurilor europene până la finalul exercițiului actual

În opinia lui Ilie Vlaicu, atragerea fondurilor europene până la capătul actualului exercițiu financiar este critică pentru România. Multe proiecte începute prin POIM au fost fazate și continuate prin Programul Dezvoltare Durabilă (PDD).

Dacă lucrările nu se termină la timp și cheltuielile nu sunt justificate corespunzător, există riscul pierderii întregii finanțări pe acea componentă. Aceasta nu ar însemna doar corecții administrative, ci blocarea unor investiții esențiale: rețele de apă și canalizare rămase neterminate, stații de tratare nefuncționale, șantiere fără perspectivă clară de finalizare.

În lipsa banilor europeni, finalizarea proiectelor ar trebui acoperită integral din bugetele locale sau naționale – sume foarte mari și greu de suportat. Vlaicu atrage atenția că, fără o absorbție bună, România s-ar confrunta cu un blocaj investițional major, resimțit direct de cetățeni prin întârzieri suplimentare, costuri mai mari și amânarea modernizării pentru ani de zile.

Operatorii regionali, avantajați în accesarea fondurilor

Fondurile europene pentru apă și canalizare sunt, în principal, la îndemâna operatorilor regionali. Aceștia acoperă teritorii întinse, au experiență în proiecte complexe și dispun de capacitate administrativă pentru investiții de zeci sau sute de milioane de euro.

Din punct de vedere practic, recunoaște Ilie Vlaicu, operatorii mari au un avantaj clar față de operatorii mici, care deservesc o singură localitate sau câteva comunități. Cei din urmă, deseori, nu îndeplinesc cerințele tehnice, financiare și operaționale pentru proiecte de asemenea anvergură. Lipsa personalului specializat, a capacității administrative și a resurselor pentru cofinanțare îngreunează atât depunerea, cât și implementarea cu succes a proiectelor mari.

Fragmentarea sectorului devine, astfel, o problemă structurală: cu cât sunt mai mulți operatori mici, cu atât șansele respectivelor comunități (inclusiv din județe precum Gorj) de a beneficia de bani europeni diminuă. Acolo unde există operatori regionali puternici, structura este mai eficientă, iar proiectele se implementează și finalizează mai ușor.

România, în procedură de infringement pentru canalizare

România se află în procedură de infringement din partea Comisiei Europene pentru neconformitatea sistemelor de canalizare, explică Vlaicu. Procedura vizează în special aglomerările urbane care ar fi trebuit să respecte legislația europeană privind colectarea și epurarea apelor uzate.

Inițial, peste 180 de aglomerări cu mai mult de 10.000 de locuitori se aflau pe listă, iar între timp numărul a scăzut la aproximativ 150. Chiar și așa, riscul de penalități rămâne important, întrucât neconformarea se calculează pentru fiecare aglomerare în parte.

Pentru cetățeni, consecințele pot fi directe și indirecte:

• direct – statul ar putea fi nevoit să plătească penalități în loc să direcționeze fondurile spre investiții în infrastructură;
• indirect – întârzierile la lucrări înseamnă servicii mai slabe, disconfort, riscuri pentru sănătatea publică și pentru mediu.

Procedura de infringement este una de durată, iar în paralel proiectele continuă, iar schimbările demografice pot duce la scoaterea unor localități de pe listă. Totuși, cu cât investițiile avansează mai rapid și datele administrative sunt corectate mai repede, cu atât riscurile scad.

De ce unele localități progresează, iar altele rămân blocate

Întrebat unde „se rupe lanțul” în derularea proiectelor, Ilie Vlaicu spune că diferențele dintre localitățile care avansează și cele care rămân blocate ani de zile țin de mai mulți factori: decizii locale, capacitate administrativă și coordonare instituțională.

El oferă exemplul Lugojului, unde proiectele au început să se miște odată cu integrarea serviciului de apă într-un operator regional mare. Acolo unde autoritățile locale au înțeles că o structură puternică, cu experiență și capacitate tehnică, gestionează mai eficient proiecte complexe, ritmul lucrărilor a crescut.

Un operator mare poate pregăti documentații solide, gestiona avizele și coordona șantierele mai bine decât o entitate mică, locală, fără resurse suficiente. La polul opus, există primării care vor să controleze totul singure sau care nu colaborează suficient cu operatorii de apă. Lipsa comunicării între primărie și operator este, potrivit lui Vlaicu, una dintre principalele cauze ale blocajelor.

Proiectele de apă și canalizare sunt foarte tehnice, iar dacă în etapa de planificare nu există coordonare reală, apar întârzieri, avize respinse sau soluții tehnice care trebuie refăcute. Acolo unde primăria, operatorul și statul lucrează împreună, proiectele avansează. Unde deciziile sunt fragmentate, blocajele se acumulează în timp.

Rețeaua există, dar oamenii nu se racordează: costuri mari și program eșuat

Un alt fenomen descris de Ilie Vlaicu este acela al localităților în care rețeaua de canalizare este construită, uneori cu fonduri europene consistente, dar gradul de conectare a gospodăriilor rămâne scăzut.

Un obstacol real îl reprezintă costurile de branșare. Chiar dacă rețeaua publică ajunge până la limita proprietății, instalațiile interioare și racordul propriu-zis implică cheltuieli greu de suportat pentru o parte dintre gospodării.

Programul „Prima conectare”, gândit tocmai pentru a sprijini astfel de situații, nu și-a atins țintele: impactul a fost redus și nu a dus la o creștere semnificativă a numărului de racordări.

Fose septice neconforme, risc pentru sănătate și ape subterane

Pe lângă chestiunea costurilor, Vlaicu atrage atenția și asupra unei probleme de mentalitate și de aplicare a legii. În lipsa unei obligativități clare și aplicate consecvent, mulți proprietari preferă să rămână la soluții individuale, chiar dacă acestea nu respectă normele de mediu.

Fosele septice neconforme sau exploatate necorespunzător creează riscuri serioase pentru sănătatea publică și pentru calitatea apelor subterane. De aceea, spune el, este nevoie de o intervenție coordonată.

Autoritățile locale au un rol central, dar și instituții precum Garda Națională de Mediu trebuie să își exercite atribuțiile de control și sancționare acolo unde apar neconformități cu impact asupra mediului.

De ce e greu să se accelereze lucrările: profituri mici, riscuri mari, plăți întârziate

Întrebat de ce este atât de dificilă accelerarea lucrărilor, Ilie Vlaicu subliniază că nu există o singură cauză, ci un cumul de factori structurali.

Proiectele de apă și apă uzată au, de regulă, marje de profit mai mici decât alte segmente din construcții. Lucrările sunt tehnice, desfășurate în subteran, cu riscuri geotehnice și multiple interferențe cu alte utilități. Contractele sunt strict reglementate, iar procedurile, foarte riguroase.

În paralel, constructorii se confruntă cu fluctuații mari ale prețurilor la materiale, energie și forță de muncă. Când mecanismele de ajustare a prețurilor nu funcționează bine sau plățile se fac cu întârziere, interesul firmelor pentru astfel de proiecte scade vizibil.

Concurență cu autostrăzile și imobiliarele: sectorul apei, prea puțin atractiv

Vlaicu arată că există o competiție reală din partea altor domenii, precum infrastructura rutieră sau proiectele imobiliare, percepute ca fiind mai atractive din punctul de vedere al volumelor financiare și al rentabilității.

Proiectele de autostrăzi beneficiază de o vizibilitate publică și politică mult mai mare, iar acest lucru influențează mobilizarea resurselor de pe piață. Sectorul apei nu a fost tratat istoric ca o prioritate națională la același nivel cu alte tipuri de infrastructură, deși serviciile furnizate sunt esențiale pentru sănătate și mediu.

Pentru accelerarea lucrărilor, președintele ARA consideră că este nevoie de:

• un cadru contractual mai echilibrat;
• mecanisme rapide de plată;
• o asumare clară, la nivel național, că infrastructura de apă și canalizare este o prioritate strategică.

Cazurile din Prahova și Dâmbovița, semnale ale unei vulnerabilități structurale

Referindu-se la incidentele recente din Prahova și Dâmbovița, Ilie Vlaicu spune că acestea nu sunt simple accidente izolate, ci indicii ale unor slăbiciuni de fond ale sistemului.

El amintește impactul schimbărilor climatice, cu alternanțe rapide între secetă și precipitații extreme, care influențează atât cantitatea, cât și calitatea apei. În același timp, sursele de apă sunt suprasolicitate, iar infrastructura veche are nevoie de modernizare. Existența puțurilor neautorizate agravează situația, reducând resursele subterane și generând riscuri pentru sănătate.

În aceste condiții, Vlaicu spune că este nevoie de o strategie clară, bazată pe:

• protejarea surselor;
• investiții în infrastructură;
• reguli mai stricte.

Apa potabilă este, în viziunea sa, o resursă critică și trebuie tratată ca atare.

Cazul Prahova: când stația de tratare este depășită de parametrii apei

Despre ceea ce se întâmplă tehnic atunci când stațiile de tratare nu mai fac față, Ilie Vlaicu explică faptul că acestea sunt proiectate pentru anumite intervale de funcționare – atât în ceea ce privește debitul, cât și calitatea apei brute.

Dacă parametrii de intrare depășesc valorile pentru care instalația a fost gândită, capacitatea de tratare este depășită. În cazul Prahova, turbiditatea apei brute a ajuns la aproximativ 40.000 NTU, în timp ce stația era dimensionată pentru circa 5.000 NTU – o depășire de ordin multiplu.

Într-o asemenea situație, operatorul este obligat să nu furnizeze apă care nu respectă parametrii de potabilitate. Dacă procesele tehnologice nu mai pot asigura calitatea cerută, spune Vlaicu, singura decizie corectă este reducerea sau oprirea temporară a furnizării, până la stabilizarea sursei.

Astfel de episoade pot deveni mai dese în contextul fenomenelor meteorologice extreme și arată nevoia de investiții suplimentare în modernizarea stațiilor și creșterea flexibilității tehnologice.

„România pierde 50% din apă”: ce înseamnă de fapt această cifră

Potrivit datelor transmise Comisiei Europene, 50% din apa din România este „nefacturată”. Ilie Vlaicu subliniază că această cifră nu trebuie minimalizată, dar trebuie și corect interpretată.

Aproximativ 30% reprezintă pierderi reale – apă care se pierde prin fisuri, avarii sau neetanșeități ale rețelei de distribuție, în special din cauza infrastructurii îmbătrânite. Reducerea acestor pierderi implică investiții masive în reabilitarea și înlocuirea rețelelor, precum și în sisteme moderne de monitorizare și detecție.

Restul până la 50% include consumuri tehnologice și operaționale inevitabile: apă folosită la spălarea filtrelor, igienizarea rezervoarelor, probe tehnologice, intervenții la avarii sau stingerea incendiilor. Nu toată diferența dintre apa introdusă în sistem și cea facturată este, așadar, risipă.

Chiar și așa, procentul de 50% apă nefacturată rămâne ridicat. Obiectivul operatorilor și al autorităților trebuie să fie diminuarea constantă a pierderilor reale, prin:

• rețele inteligente;
• sectorizare;
• contorizare performantă;
• management activ al presiunilor.

Vlaicu insistă că dezbaterea publică trebuie să fie echilibrată: o parte din „diferență” este inerentă proceselor tehnologice care asigură calitatea și continuitatea serviciului, dar nivelul actual nu este satisfăcător.

Reducerea pierderilor și impactul asupra tarifelor

Întrebat cât se mai pot reduce pierderile fără ca tarifele să crească, Ilie Vlaicu afirmă că diminuarea acestora este un obiectiv permanent pentru orice operator regional, însă există un prag tehnico‑economic.

Cu cât vrei să scazi pierderile cu încă un procent, cu atât costurile suplimentare cresc, putând ajunge la zeci de milioane de euro pentru fiecare procent. Fără finanțări nerambursabile, aceste cheltuieli ar ajunge inevitabil în facturile consumatorilor. Nu există nicăieri în lume rețele cu pierderi zero, spune el, obiectivul realist fiind atingerea unui nivel optim din punct de vedere tehnic și economic.

Nevoia unei strategii naționale unitare pentru securitatea apei

În final, președintele ARA subliniază că României îi lipsesc o viziune unitară și o coordonare reală între instituțiile implicate. Există mai multe surse de finanțare – fonduri europene, buget de stat, împrumuturi, surse proprii ale operatorilor – dar ele nu sunt integrate într-o arhitectură națională clară care să vizeze securitatea apei.

Este nevoie, spune el, de:

• planificare multianuală predictibilă, care să treacă dincolo de ciclurile electorale;
• priorități clare;
• o asumare politică fermă că apa reprezintă infrastructură critică.

În contextul schimbărilor climatice și al presiunilor crescânde asupra resurselor de apă, securitatea alimentării cu apă trebuie privită ca parte a securității naționale.